martedì 8 marzo 2011

che col solo tuo fortore

(haute poésie)

E’ caplan dla Camalâna,
al vestir dei sacri panni,
già compiva i ventott’anni
e, par sgr ê zia o par furtôna,
u n’ saveva ac bus ch’e’ foss
quel che al don agli ha tra al coss.

Grând e gross e zizulon
l’era za in etê ciumpida
senz’avela mai sintida;
l’era mört da la passion
d’ave’ ancora l’usël gnar
cun la voja de sumar.
Tot al völt ch’uj si drizzeva
che cazzaz u s’ spavinteva;
a sintissel diventê’ dur
u s’ ciapeva dal pavur
che e’ cureva in sacristì
a dì zent avimarì.

A gridare:
nell’uccello c’è il demonio!
Prutizim vo, San Michil,
che l’usel u m’ vola in zil!
Miserere, Angelus Dei,
abassemal sinò a m’ svei!>

Mo a la longa l’ucasion
la ven nenca pr’i mincion
e, par sgrezia o par furtona,
e’ caplan dla Camarlôna
l’arivè a cnóssar a ch’us
ogni dona l’ha che bus.

E’ fo acsè: un dè d’istê
e’ caplân, dop ch’l’avet dsnê,
uscì in piccola montura
e andò in cerca di frescura,
e l’andè dentr’una rosta
ch’era lì poco discosta,
a zarchêr un sid propizi
par pute’ lèzzar l’Ufizi.

Tot ‘t ‘na völta ‘d tra la rosta,
entro l’ombra più nascosta,
ecco vide all’improvviso,
apparirgli il paradiso!
Una zovna nuda neda
l’era in tëra mëz stulgheda.

La più bella creatura
ch’aves fat mai la natura!
Una sposa ‘d vintrì en
ch’l’era steda a lavê’ i pen
zo int e fiôn e quindi ‘d sora
l’era avnuda a vstiss alora.

In che méntar che e’ caplân
u i guardava pöc luntân,
la spuslena, ch’la cardeva
d’ ëssar sola, la s’ sugheva
cun un pècol fazzulet,
senza des insona briga,
la s’ sugheva al su bël tet,
la s’ lisceva e’ pel dla figa.

E’ caplân a tal spettacolo,
come innanzi al tabernacolo
ed ai sette sacramenti,
u s’ mitè d’ bota in l’attenti:

che splendore di bellezza!>
Par tot quânta la figura
l’era tota una carezza.

Do titini tondi e duri
de culor dal pesg maduri;
una chêrna biânca e féna
ch’u i pareva insò la bréna,
e du fiânc straurdineri
fat icsè a la perfeziôn
da fe’ ande’ in rivoluziôn
tot i prit d’un seminêri.

E’ caplân u s’ sentiva un cvël
ch’u i cureva par la pël;
u s’ sinteva batr’e’ pôls,
e l’usël, drizzënd la tësta,
u i rumpè tri pton dla vësta!

Propri alora la spusléna
la s’ vultè mustrend la la schèna
e in quell’atto fa vedere
il magnifico sedere!
E’ piò bël cul dla Rumâgna
E’ fo quel ch’a s’ vest alora,
l’era un cul da ciavadora
piò la n’ha, piò la s’in magna!

D’un candor di neve intatta
risplendea quel giovin cul
cun ‘na chêrna icsè campata
da machêi insò i pignul;
e int ‘na ciapa u j’ra un nì
d’un ciof ‘d pel nègar guarnì.

Ma la grande meraviglia
fu quand’ella spalancò
con le mani la vermiglia
rosea fica e l’osservò:
la guardò, ciumpend e’ mes
ch’u i doveva avnì e marches.

Rosea fica, alto mistero
per cui vive il mondo intero,
che col solo tuo fortore
fai ballare il cazzo e i cuore;
lascia ch’io ti benedica,
o sovrana, rosea fica!



Icsè dentr’a lò e’ pregheva
E’ caplân intânt ch’u i guardava:
e’ dseva
u i circonda e’ bus de mel!
Com ch’u i zira intorn’a i spìgul
e u j’ariva fena e’ blìgul.
san Michil, quel l’è e’ su sid
par l’usël da fêi e’ nid!>.

Mo int e’ vdela ch’la s’aguè
e a sentila a fê’ la pessa,
e caplân fuori di sé
u s’ scurdè Dio e la messa
e, infuocato e ardente in viso,
sbucò fuori all’improvviso.

Cun l’usël fura dla tonga,
da la schéna negra e gonga,
da la ruvida cappella
che a tri dopi la s’arbëla,
ch’u m’ pareva, a so sincer,
e’ spintacc d’un canaver,
e’ caplân tot infughì
e’ curè ‘d bota da lì.

La spusléna a tal sorpresa
lan s’in dà gnénca pr’intesa,
ma scoppiando in gaia risa,
la dis sobit:
com e’ ved a n’ sen in cisa
e u s’ po fê’ tot quel ch’u s’ vö:
ch’u m’aiuta donca un pö
ch’a m’ voj mètar la camisa.

Mo e’ caplân u s’jaburè adoss,
e’ cminzè a mursêj al coss,
e’ cminzè a basëj al tet,
e’ cminzè a lichêj la figa
sgond e’ möd ch’l’aveva let
int i livar ‘d störia antiga!

La spusléna la rideva;
, l’esclameva,
e al pensier di sverginar
un usël incora gnar,
la tulè la precauzion
d’inznucêss a cul buson.

E’ caplân ch’u la ved pronta,
preparêda par la monta,
u j’apogia la capëla
ch’la s’arvess coma un’umbrela
e, dasendi un gran calcon
cun l’usël, cun i cojon,
trionfante entrò nel tempio
sacro all’uomo e buono ed empio.

Teodoacre (poeta romagnolo di fine '800)


Nessun commento: